Evadarea in fictiune

A incetat de multa vreme sa mai fie aporetica afirmatia ca romanul este genetic marcat de oximoron. Cel mai spectaculos, poate, a fost exprimata aceasta chestiune de regretatul Laurentiu Ulici, prin septembrie 2000, la un colocviu din Arges, si, apoi, intr-un volum. De la acel "curat- murdar" al lui Caragiale, la dubla comportamentala "Mitica-Hyperion" si la, ca sa-l citam chiar pe fostul presedinte al US, "extraordinara, dovedibila vocatie a inceputului, de care vorbea Iorga, dar si altii inaintea lui, dublata, culmea, de o extraordinara vocatie a neterminarii". Oare, un exemplu revelator nu poate fi legenda Mesterului Manole, cel care isi poate invinge repetabila neimplinire doar printr-un sacrificiu de un dramatism aparte? Si al carui zbor final sfarseste intr-o semnificativa cheie icarica?
Mai aproape de cotidian este apetenta pentru imbogatirea/inflorirea/ exagerarea intamplarilor reale, impinse spre fabulos ori transformate din "mai rau" in "mai bine". Un fel de umplere a jumatatii goale a paharului cu fictiune pentru a putea spune ca e plin. Este o dorinta de protectie a fiintei, poate, in fata partilor intunecate ale realitatii prin deschiderea perdelei luminoase a inventiei fictionale.
O privire in trecut ne dezvaluie obiceiul sezatorilor nelipsit din civilizatia rurala romaneasca. Mai incoace, in vremea comunismului, refugiul in lectura, in fictiune, cu ocultarea realitatii care nu oferea nici o alta hrana spirituala (las deoparte lipsurile materiale...), tine iarasi de acelasi comportament oximoronic.
Chiar daca aceste ultime fenomene citate au scazut azi in intensitate, nu avem nici un semn ca elementul fundamental a disparut, ca fiinta romaneasca si-a gasit alte auspicii -virajul catre naratiunile telenovelistice raspunzand acelorasi necesitati. Mai sunt exemplele comportamentului politicienilor ori propensiunea spre valorile derizoriului, pe de o parte, chiar ale unor creatori care cauta, vezi, Doamne, sensurile generale -chiar si acolo unde nu sunt -, sau spre sferele gandirii abstracte, manifest elitiste, pe de alta parte, ori ale refuzului de receptie, ale respingerii pe falsul principiu ca "exista numai ceea ce eu cunosc si, cunoscand, validez". Limitele propriei fiinte ridicate la rang de limite ale lumii fac din asemenea fosti Hyperion-i niste jalnici Mitici, care au uzat din plin de vocatia inceputului pentru a esua, senini, inevitabil, in vocatia neterminarii.
Poate, in locul in care vor cadea din zborul lor -altfel, frumos -, se va deschide o fantana. Abia cei ce vor bea din ea vor putea spune ce gust are apa. Oare nu va fi ea dulce-amara?